duminică, 20 septembrie 2009

Sa vorbim cinstit despre minciuna


Dusmanul increderii este miunciuna. Sa-i ¨descifram¨ putin tainele acestei ¨buruieni¨ si sa vedem cat de nociva este ea sufletului.
Am gasit un text aici care mi-a atras atentia si pe care vi-l recomand sa-l cititi cu atentie. Vi-l redau mai jos:

Cum si cand incepem sa mintim?

Inca din copilarie, descoperim ca parintii, colegii, prietenii, pot fi manipulati daca apelam la mici minciuni care tin de comportamentul sau de atitudinea noastra. Conform unor cercetari recente, se pare ca minciuna este un mecanism care tine de supravietuire si ca s-au evidentiat chiar anumite zone ale creierului care se activeaza atunci cand spunem o miniciuna sau cand avem un comportament inselator. Disimularea face parte din conditia umana.

„Omului i s-a dat o limba cu care sa poata vorbi si cuvinte cu care sa poata sa isi ascunda gandurile.” Proverb unguresc

Invatam foarte devreme sa apelam la minciuna. Chiar de cand suntem mici. Mai mult, concluziile a doua studii recent publicate de Psychological Science sunt ca, la sugestiile parintilor, copiii de numai trei ani sunt deja in masura sa isi ascunda dezamagirea in fata unui cadou urat si sa multumeasca politicos cu surasul pe buze.

Evident aici nu este vina copiilor, ci a parintilor, care in loc sa sustina copiii in a fi sinceri, sustin perpetuarea minciunilor si dezvoltarea unei personalitati artificiale - pana la urma asa este asigurat succesul in societate, prin mici sau mari pacaleli. Si exact acesti “mincinosi in miniatura” isi vor croi un drum mai bun in viata, sustin autorii cercetarii de la Universitatea din Oregon.

„Minciuna are functiile ei normative, ca si patologia sa. La fel si adevarul.” Arnold Goldberg

Intelegem de mici ca a spune minciuni este un comportament util din punct de vedere social, ne permite sa avem relatii bune cu toata lumea si, ulterior, vedem cum societatea chiar incurajeaza comportamentele mincinoase - prin minciuna poti uneori sa obtii posturile cele mai bune pe scara sociala. Nu intamplator copiii cei mai abili in a-si masca emotiile s-au dovedit a fi copiii unor parinti cu tot atata putere “de control”, diplomati si de succes.

Ce inseamna ’’a minti’’

„A minti spre folosul tau e o inselaciune, a minti spre folosul altcuiva e o frauda, a minti pentru a dauna e calomnie; dintre toate soiurile de minciuna, acesta e cel mai josnic. A minti fara folos nici paguba pentru tine sau pentru altii nu este a minti: nu e minciuna, e fictiune.” J.J. Rousseau

Minciuna apare dintr-o varietate de motive, unele cu intentia constienta, altele fara. A minti inseamna, prin definitie, a insela, a amagi, dar nu toate formele de inselare inseamna minciuna. Limbajul minciunii este de cele mai multe ori complex si creaza confuzii, in functie de insasi natura subiectului.

Si, stim cu totii, cam toata lumea minte. Incepand de la banala afirmatie ”Vai, draga, cat de bine arati azi!”, care poate sa fie o minciuna nevinovata, pana la minciuni care au un scop bine definit, pentru atingerea caruia se apeleaza la inventii de natura psihologica sau medicala.

Dar hai sa vedem ce inseamna, conform dictionarelor, ’’a minti’’ si cateva dintre definitiile minciunii, inclusiv in forma sa patologica:

A minti

• A face afirmatii care denatureaza in mod intentionat adevarul.
• A induce in eroare pe cineva; a insela.

Minciuna

• Deprindere de a minti.
• Inselaciune, viclesug.
• Fictiune, nascocire, plasmuire.
• Afirmatie prin care se denatureaza in mod intentionat adevarul; neadevar.
• Plasmuire rauvoitoare pusa in circulatie; scornitura; nascocire; ’’Ce-i in mana nu-i minciuna’’ - nu te bizui pe promisiuni, ci multumeste-te cu ce ai in mod sigur.

Exista multi factori care ne influenteaza comportamentele si care pot predispune o persoana sa minta; asa cum spuneam, toata lumea minte - diferenta este in frecventa, scopul si gradul in care se minte.


De ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Se pare ca in situatii de acest gen, continutul minciunii nu este asa de important ca simplul fapt de a minti. Exista minciuni ocazionale, la care cu totii apelam, mai mult sau mai putin constient si, de asemenea, minciuni atat de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate – si aceasta este forma extrema a minciunii, expresia unei patologii psihologice.

Forma extrema a minciunii, cunoscuta sub numele de “pseudologie fantastica”, este o tendinta de a minti a unor persoane inteligente, care duc lipsa de atentie si care cauta sa fie protagonistele unei povesti, pe care ajung sa o creada si ele. Referitor la aceste persoane, psihologii spun ca nu este vorba despre un creier bolnav, ci despre un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa creeze o viata falsa.

Mincinosul patologic ajunge sa creada minciunile pe care le spune, ajungandu-se, incet dar sigur, la o problema grava de personalitate: stima de sine scade treptat, are nevoie de interesul altor persoane, pe care il castiga spunand povesti atractive; cand este descoperit, poate chiar sa se imbolnaveasca din punct de vedere psihic si mai rau, sau sa inventeze alte situatii, alte personaje, pentru a starni interesul celor din jur si a atrage din nou atentia lor.

Psihiatria descrie mitomania ca:

• Tendinta constitutionala de a altera adevarul, tendinta la fabulatie, la minciuna si la crearea de fabule imaginare;
• Tendinta patologica mai mult sau mai putin voluntara si constienta, nu este deci doar actiunea de a fabula sau de a minti, ci este o veritabila constitutie, un tip de dezechilibru care determina individul sa elaboreze in permanenta relatari de evenimente si de acte care nu au avut loc, dar despre care celalalt este facut sa creada ca autorii relatarii au fost martori si actori, descriindu-se, in general, intr-o pozitie avantajoasa.

Oameni diferiti spun diferite tipuri de minciuni din diferite motive. Afirmatia in sine pare sa fie un truism. Fiecare persoana tinde sa aibe o maniera proprie in care gestioneaza „adevarul” sau ceea ce considera a fi adevarat. Este vorba nu doar despre comunicarea inselatoare cu ceilalti, dar si despre maniera in care ne auto-dezamagim. Personalitatea este importanta in determinarea acestor tipare sau moduri de a-i insela pe altiii si de a ne insela pe noi insine, iar stilul in care o facem este un aspect al personalitatii fiecaruia.

Se minte pentru a fi acceptat, pentru a avea succes. Pentru a obtine avantaje in munca, pentru a scapa de necazurile vietii cotidiene, pentru a evita controale si critici, dar si pentru a nu crea neplaceri: minciunile in scopul binelui.

Din punct de vedere evolutiv, se spun minciuni mai ales pentru a-ti salva viata. Un studiu care urmeaza sa fie publicat curand in “Journal of Nonverbal Behavior”, efectuat de Luigi Anolli, arata ca “minciunile altruiste” se spun mai ales partenerilor, rudelor si prietenilor, in timp ce minciunile “egoiste”, care fac rau aproapelui, sunt spuse strainilor.

Sinceritatea – norma a conduitei sociale sau tabú social?

„Si in fond, ce este o minciuna? Adevarul mascat…” Lord Byron

La unele popoare minciuna are un rol social mai important decat la altele. De exemplu, in cultura chineza, bazata pe armonie si imagine, copiii sunt invatati sa minta inca de la gradinita, pentru a intari legaturile de grup, iar a spune adevarul este considerat un comportament prostesc. De altfel, pentru orientali in general, a fi sincer poate constitui o incalcare a conduitei sociale.

Si daca la musulmani inselatoria este condamnata de Coran, minciuna prin omisiune, lucrurile nespuse din pudoare sunt la mare pret, iar a-l intreba pe un barbat ce mai face sotia lui este o ofensa grava.

In sistemul occidental, adevarul reprezinta o valoare numai la nivel teoretic. A fi cinstit nu inseamna sa spui adevarul in orice ocazie si cu orice pret, ba chiar, in opinia psihologilor, capacitatea de a tine un secret este chiar o dovada de maturitate si independenta - doar copiii ii povestesc totul mamei, adultii mai stiu sa si taca.

9 comentarii:

  1. ¨Exista minciuni ocazionale, la care cu totii apelam, mai mult sau mai putin constient si, de asemenea, minciuni atat de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate – si aceasta este forma extrema a minciunii, expresia unei patologii psihologice.¨
    Mi-ar placea sa dezvoltam aceasta tema.

    RăspundețiȘtergere
  2. • Increderea in relatia de dragoste (se bazeaza in primul rand pe sinceritate, sentimentul de iubire, asteptari implinite, onestitate, realizari etc..

    Textul complet il gasiti aici:
    http://letitzial.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere
  3. http://letitzial.blogspot.com/2009/09/cum-castigi-increderea-celor-din-jur.html


    http://letitzial.blogspot.com/2009/09/increderea-in-partener.html

    RăspundețiȘtergere
  4. Increderea si minciuna sunt doua teme interesante si doresc sa insistam asupra lor.
    Pe cat rau face ultima, pe atat de balsamica sufletului este prima.

    RăspundețiȘtergere
  5. Pai, e bine, sau nu, sa minti ? Consider ca omul este o fiinta limitata, iar puterea lui de a cuprinde consecintele faptelor sale este destul de restransa, desi multi cred contrarul. Prin urmare, e mult mai simplu sa spui adevarul. Pentru cine ? Ha !
    Pai sa vedem ... pentru cei care traiesc doar clipa, importanta obtinerii cu orice pret, atunci, este covarsitoare. Pe acestia nu-i intereseaza daca mint sau spun adevarul. Si-au facut un stil de viata din asta. Ii distingi usor.
    Pe cei care vor sa cladeasca durabil, a minti e sinomim cu esecul. Minciuna are picioare scurte ! :) Si nu prea cred ca un om cinstit se poate transforma intr-un mincinos, si invers. Minciuna se invata de mic copil, ca si adevarul. Sunt doua drumuri complet diferite, cu lifestyle, prieteni, anturaj, castele si glamour. Daca stii sa privesti, vei vedea ca totul se leaga.

    RăspundețiȘtergere
  6. Exista 2 tipuri de oameni, dupa cum spune Andy Szekely in audiobook-ul “Tehnici de credibilizare instantanee“:

    - cei care pornesc de la neincredere – “Nu am incredere in tine pana la proba contrarie” – pornesc deci de la prezumtia de vinovatie;
    - cei care pornesc de la incredere – “Am incredere in tine pana la proba contrarie” – pornesc deci de la prezumtia de nevinovatie.

    Carcotasii i-ar numi pe primii paranoici si pe cei din a doua categorie naivi.

    Daca doriti sa mai culegeti informatii intrati pe: http://www.ralucageorgescu.ro/lang/ro/paranoic-sau-naiv-abstinenta-sau-exces-de-incredere/

    RăspundețiȘtergere
  7. Voi sa-mi spuneti daca este bine sau nu sa minti. Voi da peste un carcotas care poate imi va explica ca este mai facil sa obtii foloase asa.

    RăspundețiȘtergere
  8. Vin si va intreb cum este treaba cu ¨eu pot sa mai arunc cate o minciuna, insa exig sa mi se spuna doar adevarul¨.
    Am vazut o groaza de oameni din acestia care (asa cum am stabilit in primul articol publicat) se numesc ipocriti.

    RăspundețiȘtergere
  9. Pentru persoanele ¨slabe¨ este subtire linia intre incredere si naivitate.
    Exista oameni care cred ca prudenta este o precautie a egoismului. Eu cred ca prudenta este arta de a controla riscul.

    RăspundețiȘtergere